Domnitorii şi marii boieri s-au comportat întocmai celor din Apus atunci când le cercetăm atiitudinea faţă de podoabe scumpe. Nu toate bijuteriile au avut ca provenienţă Transilvania sau lumea europeană occidentală, anunta Radio Romania Actualitati in emisiunea Istorica.
![]()
În Moldova au funcţionat ateliere în cadrul breslelor ţinute de meşteri armeni.
În general, bijuteriile din argint predominau lumea moldo-valahă, pe când aurul, mai scump ca valoare se întâlnea frecvent în Transilvania cu centrele sale Braşov şi Sibiu, saşii fiind foarte buni meşteri.
Bijuteriile spaţiului extracarpatic sunt dominate de influenţe bizantine, cu desene şi execuţie dintre cele mai diverse, pe când în Transilvania procesul creativ era respectat cu stricteţe şi avea un caracter unitar.
Ceea ce găseai la Nurmberg, putea fi comandat şi la Sibiu.
Bijuteriile şi confecţiile au cunoscut valori mari ale preţului fiindcă aveau o clientelă selectă, realizarea lor se făcea exclusiv manual, la care se adăuga şi valoarea intrinsecă, fie a aurului, argintului ori a pietrelor preţioase.
![]()
Unul dintre cei mai bogaţi domnitori ai Moldovei a fost Ieremia Movilă, Averea acestuia era estimată la o jumătate de milion de florini şi 1500 de zloţi polonezi, însă nu se poate vorbi în cazul domnitorilor şi boierilor români de existenţa unui adevărat tezaur.
Ca regim de convertire, de exemplu o diademă a uneia dintre fiicele domnitorului avea echivalent unul din următoarele categorii de produse ale Evului Mediu românesc : şase mii de oi, sau patru sute de boi, patruzeci de cai de rasă ori 260 de pogoane de vie sau contravaloarea a 150 de robi ţigani.
Domnitorii moldo-valahi ori marii boieri din Principate nu au reuşit să-şi conserve bijuteriile fie prin păstare îndelungată, fie prin transmitere moştenitorilor.
Situaţia politică internă, dar şi mai precumpănitoare a fost pierderea independenţei ţării faţă de Imperiul Otoman şi alţi vecini din jur, în mare o stare de instabilitate şi insecuritate au dăunat păstrării bijuteriilor, cele mai multe fiind confiscate de otomani, atunci când domnitorul era mazilit, fie au fost deposedaţi de ele, când domnitorul şi suita sa s-au aflat în drumurile pribegiei, de adversari ori chiar de bande de hoţi, bine informate.
![]()
Lanţuri, cercei, broşe, coliere şi brăţări au completat panoplia valorii tezaurizate în bijuterii şi podoabe.
Un lanţ simplu cântărea 100 de grame, însă au fost confecţionate şi lanţuri de până la două kilograme de aur.
Lungi cât un stat de om şi dublu-înfăşurate.
Desigur, că la o bijuterie contează foarte mult tehnica şi desenul în care sunt executate, ca şi mâna meşterului, frumuseţea fiind o valoare aduăgată de conţinutul pietrelor ; diamant, safir, rubin, smarald.
Soţiile de domnitori şi ai marilor boieri, ori fiicele acestora au dat tonul, au impulsionat comerţul cu bijuterii, au alimentat cererea şi oferta pe această piaţă restrânsă.
![]()
Tot ele au făcut diferenţa dintre valoarea bijuteriilor purtate ca şi avântul cu care au impus şi schimbat moda timpului pe tot parcursul Evului Mediu.
Spre deosebire de bărbaţi, femeile au cultivat posesia bijuteriilor îndelung meşterite, sofisticate, cu desene complexe şi un conţinut mai mare de pietre preţioase. În schimb , bărbaţii au îmbrăţişat moda bijuteriilor masive din argint şi aur, mergând mai mult pe volum.
Femeile au încercat să tezaurizeze acest fond personal de bijuterii, fiindcă le asigura în cazul dispariţiei soţului o oarecare stare materială de susţinere, pe când bărbaţii le ofereau şi rolul de cumpărători ai libertăţii fizice ori a tranzacţiilor cu arme necesare preluării puterii.
Am avut domnitori bogaţi cum a fost şi Petre Schiopul sau Gheorghe Ştefan în Moldova faţă de un Ştefan cel Mare mai puţin preocupat de înavuţire aşa după cum a arătat Vasile Lupu, iar în Muntenia, boierii olteni au fost de departe cei mai bogaţi şi economi faţă de alte familii domnitoare.
De exemplu, Mihai Viteazul a făcut avere din comerţul cu aur şi pietre preşioase, dar şi din vânzarea de cai.
Această deosebire între bărbaţi şi femei - reţineţi că vorbim de clasa conducătoare - s-a păstrat până în timpurile moderne, femeia fiind mai deschisă inovaţiei şi diversificării giuvaericalelor, pe când bărbaţii lor au rămas oarecum conservatori.
În Moldova au funcţionat ateliere în cadrul breslelor ţinute de meşteri armeni.
În general, bijuteriile din argint predominau lumea moldo-valahă, pe când aurul, mai scump ca valoare se întâlnea frecvent în Transilvania cu centrele sale Braşov şi Sibiu, saşii fiind foarte buni meşteri.
Bijuteriile spaţiului extracarpatic sunt dominate de influenţe bizantine, cu desene şi execuţie dintre cele mai diverse, pe când în Transilvania procesul creativ era respectat cu stricteţe şi avea un caracter unitar.
Ceea ce găseai la Nurmberg, putea fi comandat şi la Sibiu.
Bijuteriile şi confecţiile au cunoscut valori mari ale preţului fiindcă aveau o clientelă selectă, realizarea lor se făcea exclusiv manual, la care se adăuga şi valoarea intrinsecă, fie a aurului, argintului ori a pietrelor preţioase.
Unul dintre cei mai bogaţi domnitori ai Moldovei a fost Ieremia Movilă, Averea acestuia era estimată la o jumătate de milion de florini şi 1500 de zloţi polonezi, însă nu se poate vorbi în cazul domnitorilor şi boierilor români de existenţa unui adevărat tezaur.
Ca regim de convertire, de exemplu o diademă a uneia dintre fiicele domnitorului avea echivalent unul din următoarele categorii de produse ale Evului Mediu românesc : şase mii de oi, sau patru sute de boi, patruzeci de cai de rasă ori 260 de pogoane de vie sau contravaloarea a 150 de robi ţigani.
Domnitorii moldo-valahi ori marii boieri din Principate nu au reuşit să-şi conserve bijuteriile fie prin păstare îndelungată, fie prin transmitere moştenitorilor.
Situaţia politică internă, dar şi mai precumpănitoare a fost pierderea independenţei ţării faţă de Imperiul Otoman şi alţi vecini din jur, în mare o stare de instabilitate şi insecuritate au dăunat păstrării bijuteriilor, cele mai multe fiind confiscate de otomani, atunci când domnitorul era mazilit, fie au fost deposedaţi de ele, când domnitorul şi suita sa s-au aflat în drumurile pribegiei, de adversari ori chiar de bande de hoţi, bine informate.
Lanţuri, cercei, broşe, coliere şi brăţări au completat panoplia valorii tezaurizate în bijuterii şi podoabe.
Un lanţ simplu cântărea 100 de grame, însă au fost confecţionate şi lanţuri de până la două kilograme de aur.
Lungi cât un stat de om şi dublu-înfăşurate.
Desigur, că la o bijuterie contează foarte mult tehnica şi desenul în care sunt executate, ca şi mâna meşterului, frumuseţea fiind o valoare aduăgată de conţinutul pietrelor ; diamant, safir, rubin, smarald.
Soţiile de domnitori şi ai marilor boieri, ori fiicele acestora au dat tonul, au impulsionat comerţul cu bijuterii, au alimentat cererea şi oferta pe această piaţă restrânsă.
Tot ele au făcut diferenţa dintre valoarea bijuteriilor purtate ca şi avântul cu care au impus şi schimbat moda timpului pe tot parcursul Evului Mediu.
Spre deosebire de bărbaţi, femeile au cultivat posesia bijuteriilor îndelung meşterite, sofisticate, cu desene complexe şi un conţinut mai mare de pietre preţioase. În schimb , bărbaţii au îmbrăţişat moda bijuteriilor masive din argint şi aur, mergând mai mult pe volum.
Femeile au încercat să tezaurizeze acest fond personal de bijuterii, fiindcă le asigura în cazul dispariţiei soţului o oarecare stare materială de susţinere, pe când bărbaţii le ofereau şi rolul de cumpărători ai libertăţii fizice ori a tranzacţiilor cu arme necesare preluării puterii.
Am avut domnitori bogaţi cum a fost şi Petre Schiopul sau Gheorghe Ştefan în Moldova faţă de un Ştefan cel Mare mai puţin preocupat de înavuţire aşa după cum a arătat Vasile Lupu, iar în Muntenia, boierii olteni au fost de departe cei mai bogaţi şi economi faţă de alte familii domnitoare.
De exemplu, Mihai Viteazul a făcut avere din comerţul cu aur şi pietre preşioase, dar şi din vânzarea de cai.
Această deosebire între bărbaţi şi femei - reţineţi că vorbim de clasa conducătoare - s-a păstrat până în timpurile moderne, femeia fiind mai deschisă inovaţiei şi diversificării giuvaericalelor, pe când bărbaţii lor au rămas oarecum conservatori.